Încă din copilărie am început să scriu. Aveam un carnețel cu ornamente florale pe care îl purtam peste tot cu mine. Natura în sine și transformările ei din fiecare anotimp erau o sursă inepuizabilă de inspirație. Înlănțuirea fulgilor de nea devenea o poveste, ploaia care nu mai contenea și fiecare picătură era un personaj care își spunea povestea, norii cu forme bizare care alergau pe cer spre Regatul norilor, pădurea de la marginea orășelului de munte unde am copilărit căpăta dimensiuni fantastice în care copacii vorbeau și intrau în tot felul de aventuri nemaipomenite. Mai târziu am început să fac compuneri, să scriu eseuri, iar în jurul vârstei de paisprezece ani am început să scriu articole la rubrica de cultură a diverselor publicații locale. Pasiunea mea pentru literatură a rămas vie și constantă. Cea pentru scris, de asemenea. Însă scrierile mele beletristice rămâneau fie în sertar, fie ajungeau într-un cerc restrâns de prieteni care erau foarte încântați de ceea ce citeau. Mă bucuram, însă nu îi luam în serios. Sau mai degrabă nu mă luam în serios.

Dar, toate la timpul lor.

Perioada lockdown-ului din pandemie a fost pentru mine un prilej de regăsire de sine, de explorare a celor mai adânci „cotloane” ale sufletului și ale minții, de revelare a celor mai profunde sentimente și stări.

Retregându-mă la poalele munților Retezat împreună cu familia, într-un peisaj mirific, cu munții pe care îi vedeam dimineața de pe fereastră și pădurea seculară de brazi în spatele casei, s-a întâmplat magia: acel moment în care s-au aliniat la unison toate coordonatele: timp, spațiu, idei. Astfel, acel ceva care fusese în așteptare de mulți ani și dospise acolo în cămările sufletului devenea act creativ, poveste.

Plimbîndu-mă prin pădure împreună cu cei doi copii, Patricia (5 ani) și Damian (3 ani) devenise aproape un ritual să le spun câte o poveste. Iar ei, insistau mereu:

– Mami, mami, spune-ne o poveste!
Eu: – A fost odată ca niciodată, un împărat…
Ei: – Nu, nu pe aceasta! O știm!
Eu: –  În căsuța de la marginea pădurii de brazi, locuia împreună cu părinții și frățiorul ei, o fetiţă isteață și tare jucăușă. Părul ei era ca un mănunchi de spice coapte, iar ochii îi puteai ușor confunda cu doua albăstrele.
–  Daaa, asta, asta! strigau ei entuziasmați.

În fiecare zi, îmi cerau să le spun câte o poveste nouă, în care personaje erau chiar ei și cățeii noștri, iar întâmplările de peste zi se transformau în călătorii în lumi fantastice, de unde ne întoarceam fericiți și cu câte o lecție educativă și de suflet însușită. Uneori cream povestea în timp real, în timpul plimbărilor prin pădure sau în timp ce făceam diverse activități. Patricia şi Damian își depășiseră rolul de copii obișnuiți, acum erau personaje de poveste și se purtau ca atare. Uneori improvizau și îmi dădeau cele mai originale idei.

–  Mami, de ce nu scrii aceste povești să le împărtășim și altor copii? Mă întrebă într-o zi, iscoditoare, Patricia. După ce i-am adormit, în aceea seară, sub un cer înstelat de primăvară, am început să aștern poveștile pe hârtie. Pe măsură ce scriam, simțeam un flux de energie dincolo de propria-mi ființă. Și undeva, printre stele, asemenea unei constelații, am zărit un tonomat magic și am simțit că poveștile erau acolo, așteptând doar să le ating cu sufletul pentru a prinde viață. În timp ce scriam, personajele se autodefineau iar acțiunea își urma propriul curs, asupra căruia nu puteam interveni, ca și cum poveștile erau demult acolo, așteptând doar să fie aduse la lumină.

Primii critici au fost copiii, soțul meu, prietena mea cea mai bună din Statele Unite, Daniela Neacșu, jurnalista și scriitoarea Irina Szas. Ei m-au încurajat și entuziasmul lor m-a determinat să continui, cu sentimentul că sunt pe un drum bun.

Confirmarea oficială a venit odată cu obținerea premiului I la Concursul Naţional „Ion Creangă” de creaţie literară – Povești (2020), povestea premiată fiind Castelul din adâncuri. Ulterior, Miracolul de Crăciun a fost premiată la Concursul Internațional de Arte plastice și Literatură „Martha Bibescu”.

Am început să scriu constant și susținut și așa a luat naștere seria de povești Aventurile lui Forest și Vibes, povești pentru copii și părinți, o alternativă la poveștile comerciale, prin care mi-am dorit să îi păstrez pe cei mici încă puțin în lumea inocenței și totodată să le transmit mesaje educative și de suflet. Prima carte, Cetatea Fermecată a văzut lumina tiparului în luna iunie 2021 și a fost primită cu entuziasm de către copii și părinți.

Luna decembrie a anului 2021 aduce în prag de sărbătoare încă două volume din seria Aventurile lui Forest și Vibes: Castelul din Adâncuri și Miracolul de Crăciun, iar celelalte povești își așteaptă nerăbdătoare rândul, acolo în tonomatul înstelat.